Elena Popea 1879–1941

Elena Popea aparține generației de artiști români formați la școlile germane și franceze de la începutul secolului XX, într-un traseu care pornește de la desenul academic din München — la Damenakademie și în cercul lui Angelo Jank — și se decantează la Paris, unde studiază cu Lucien Simon, iar după Primul Război Mondial cu André Lhote, la academia acestuia din Montparnasse. Această dublă filiație explică particularitatea picturii sale: o structură compozițională apropiată de cubismul temperat al lui Lhote, grefată pe o sensibilitate coloristică de sorginte postimpresionistă, cu suprafețe construite în planuri simplificate și o paletă densă, pământoasă, rar strigătoare. Subiectele preferate — peisaje surprinse în călătoriile prin Scandinavia, Scoția, Spania sau Orientul Mijlociu, naturi statice florale și scene cu figuri la muncă sau în momente de sărbătoare — arată un temperament mai interesat de structura formei decât de anecdotă. Expusă la Salonul Independenților și la Jeu de Paume, dar și la Bucureşti, unde a trimis constant lucrări din străinătate, Popea rămâne una dintre puținele pictorițe românești din perioada interbelică integrate organic circuitului artistic parizian, iar opera ei, păstrată azi la Muzeul Național de Artă al României, la Brukenthal și la muzeele din Brașov și Cluj-Napoca, ilustrează asimilarea românească a limbajului postcubist francez.