Ion Andreescu 1850–1882

Ion Andreescu aparține generației de trecere de la academismul de secol XIX la o pictură eliberată de convenție, alături de Nicolae Grigorescu, alături de care a lucrat la Barbizon după studii la Şcoala de Belle-Arte din București (sub Theodor Aman) și la Académie Julian din Paris. Contactul cu peisagiștii de la Barbizon i-a orientat pictura spre observația directă a naturii, dar temperamentul lui rămâne distinct de luminozitatea lui Grigorescu: paletă sobră, dominată de cenușii, verzuri stinse și brunuri, pastă groasă, aplicată în straturi dense, construcție mai degrabă tectonică decât atmosferică a peisajului. A pictat cu predilecție ierni, păduri și scene rurale — „Iarna la marginea Barbizonului”, „Pădure de fagi”, „Stejarul” — reducând motivul la mase compacte de formă și culoare, cu o gravitate melancolică ce anticipă unele soluții postimpresioniste. Boala și moartea timpurie, la 32 de ani, i-au limitat opera, dar l-au consacrat, alături de Grigorescu, drept unul dintre întemeietorii picturii românești moderne, membru post-mortem al Academiei Române.