Nicolae Tonitza 1886–1940

Nicolae Tonitza aparține generației de pictori care, formați la Academia de la München sub tutela desenului academic riguros, au adus în arta românească interbelică sinteza dintre postimpresionism și expresionism. Elev la Iași al lui Gheorghe Popovici, apoi student la München, Tonitza a rămas fidel unei picturi legate de natură, refractară experimentelor radicale ale avangardei — a criticat deschis atât academismul epigonilor lui Grigorescu, cât și „imitatorii obscuri ai lui Matisse". Se remarcă prin cromatica sobră, adesea redusă la game de griuri, albastru și ocru, și prin linia sintetică, tributară gravurii — admira pe Frans Masereel și Käthe Kollwitz —, vizibilă în desenele de comentariu social precum Coadă la pâine (1920). Portretul de copil, cu ochii punctiformi și grav-melancolici, care depășesc candoarea vârstei, rămâne tema sa cea mai personală, alături de peisajele de la Balcic, tratate în tușe libere, decorative. Cofondator al Grupului celor Patru (1926) și rector al Academiei de Arte Frumoase din Iași, Tonitza a fost unul dintre artizanii modernismului românesc de sorginte expresionistă.