Ștefan Luchian 1868–1916

Luchian aparține generației care a rupt pictura românească de academismul de secol XIX, situându-se la răscrucea dintre impresionism, postimpresionism și un simbolism difuz de sorginte Art Nouveau. Format la Școala de Belle-Arte din București, sub înrâurirea lui Nicolae Grigorescu, apoi la Academia din München și la Julian din Paris, unde ia contact cu pictura lui Manet și Degas, își construiește o manieră proprie: tușă liberă, empastată, paletă tot mai luminoasă, interesată de vibrația culorii mai mult decât de desenul precis. Subiectele preferate — peisajul de câmpie, portretul țărănesc și, mai ales, natura statică florală (anemone, crizanteme) — devin, după 1908, aproape exclusive, pe măsură ce scleroza multiplă îi limitează mișcările; a continuat să picteze cu pensula legată de încheietură. Cofondator, în 1896, al Salonului Independenților, a contribuit decisiv la desprinderea artei românești de convențiile Salonului oficial, rămânând unul dintre reperele picturii moderne autohtone.